Rolul religiei ca unealtă de manipulare

Introducere

Dat fiind faptul că subiectul religiei în sfera publica românească rămâne unul cu o însemnătate de proporții, ne-am decis să disecăm traiectoria istorică parcursă de religie (și, credem noi, sora sa, credința) și să urmărim atent mecanismele sale din prezent care au funcționat atât de bine, încât cei care o apără nu știu de fapt ce apără, iar cei care o atacă, nu știu cu ce se luptă. Textul de față nu este o pledoarie împotriva credinței, dar nici o apologie a ei. Ce urmează este strict o încercare de a înțelege cum religia, cel mai profund și intim lucru al omului, a ajuns, în detrimentul tuturor, un instrument de putere în România. Perspectivele noastre - ale tuturor - joacă un rol important în a pune cap la cap trecutul religiei, dar și importanța credinței, pentru comunitatile noastre, pentru viitorul nostru și pentru noi.

1. Care e diferenta dintre credință și religie?

Luca: Înainte să vorbim despre corupție sau manipulare, cred că trebuie să lămurim un lucru. Credința și religia nu sunt același lucru. Credința ține de om, de conștiința lui și de relația lui cu Dumnezeu. Religia este instituția care încearcă să organizeze și să transmită această credință mai departe. Orice instituție este condusă de oameni, iar oamenii pot greși sau pot abuza de puterea pe care o au. Dar asta nu înseamnă că scopul pentru care există instituția este greșit. Dacă un profesor ia mită, nu spunem că educația nu mai are valoare. La fel, dacă un preot își folosește funcția în interes personal, problema este omul și felul în care și-a exercitat puterea, nu credința în sine. Dacă nu facem diferența asta, ajungem să criticăm exact lucrul care nu este vinovat.

Matei: Așa ajung mulți să se simtă lăsați în urmă, ignorați sau invizibili. Asta pentru că nu toți fac declarații publice despre valorile lor. De multe ori nici nu știu cand se întâmplă, însă ei continuă cu o tenacitate nevăzută, dar profund trăită. Actele de caritate și solidaritate discretă față de orașul în care locuiești și oamenii din el sunt expresii autentice a credinței. Atunci cand vezi o persoana fără adăpost și oprești repede la Mega să-i iei ceva, sau când traversezi podul la Unirii și lași un leu în paharul persoanei care cu siguranță va fi acolo. Atunci cand ajuți o persoana în varsta sa treacă strada sau oferi direcții unui pelerin pierdut pe străzi. Nu totul se rezumă la bani sau declarații, iar ceea ce vedem în spațiul public astăzi schimba părerea multora despre religie și alimentează indignarea oamenilor : religia ca instrument de legitimare.

Luca: Iar când confundăm comportamentul unor reprezentanți ai Bisericii cu însăși credința, pierdem din două direcții. Îi punem pe toți credincioșii în aceeași categorie și, în același timp, îi lăsăm în umbră tocmai pe cei care au abuzat de funcțiile lor. Problema nu este că oamenii cred. Problema apare atunci când credința este folosită ca să justifice interese politice, bani sau influență. Dacă nu facem această diferență, nu mai putem cere responsabilitate celor care chiar ar trebui să răspundă.

2. Cum a ajuns religia aici - un parcurs deloc liniar

Matei: Mulți istorici susțin ca influența iluminismului occidental asupra Țărilor Române a fost, fără doar și poate, scânteia care a dat naștere României. Pentru această generație a României, profund influențată de gandirea vestica, Franța împreună cu Occidentul devenisera modelul politic si cultural principal. Până si consitutia Romaniei ajunsese sa fie inspirata in mare masura de cea a Belgiei, iar capitala noastra era cunoscuta la scara mondială ca “Micul Paris”. Simpla existență a României Mari, apogeul idealurilor a generații întregi de români, se datora în parte deciziilor făcute de marile puteri la Conferința de Pace din Paris. Însă România nu a avut niciodată o separare clară între Biserică și stat, în sensul occidental al cuvântului. Deși ne construim o identitate bazată pe idealurile iluminismului occidental, în perioada regală, Biserica Ortodoxă (BOR) era parte din identitatea națională construită deliberat - ortodoxia și românitatea erau prezentate ca inseparabile. Legionarismul a dus asta la extrem, transformând credința într-o armă ideologică cu consecințe devastatoare.

Luca: Comunismul a venit cu promisiunea că religia va dispărea, dar realitatea a fost mult mai complicată. Biserica Ortodoxă (BOR) nu a fost desființată, ci obligată să supraviețuiască într-un regim care controla aproape tot. Au existat compromisuri și colaborări, iar asta trebuie spus deschis. Dar au existat și preoți urmăriți, închiși sau reduși la tăcere pentru că nu au acceptat presiunile. Tocmai de aceea nu putem judeca întreaga Biserică după faptele unei părți dintre conducători. Istoria nu este nici albă, nici neagră. Dacă vrem să învățăm ceva din ea, trebuie să vedem ambele fețe ale realității.

Matei: Paradoxul este că tocmai această supraviețuire în condiții neideale ale “apostolatului socialist” a generat, după Revoluție un capital de încredere imens. Asta a condus la un castig enorm de legitimitate, cand BOR era una dintre singurele instituții de încredere pentru romanii. Așadar, când aproape toate instituțiile statului erau discreditate, Biserica părea că a rezistat. Oamenii au uitat - sau nu au știut - că a rezistat tocmai prin compromis. Capitalul de încredere al BOR post-decembrist e construit parțial pe o narațiune falsă.

Luca: Poate că tocmai de aceea și astăzi orice critică la adresa instituției este văzută imediat ca un atac la adresa credinței. Dar cele două nu sunt același lucru. O instituție poate greși și poate fi reformată fără ca oamenii să-și piardă credința. De fapt, o instituție devine mai puternică atunci când are curajul să își recunoască greșelile și să le îndrepte.

3. Mecanismele concrete ale puterii: cum este folosită concret religia de instituții?

Matei: Dacă vrem să fim utili ca cetățeni, trebuie să știm unde este exercitat controlul. În România post-decembristă, deși statul este unul laic, se mai pot observa corupția și nivelul de manipulare asupra societății, de exemplu prin mecanismele de finanțare a BOR. Acest lucru este cel mai bine văzut prin Secretariatul de Stat pentru Culte, un mecanism de finanțare publică în care puterea de decizie e concentrată disproporționat, unde fondurile publice sunt distribuite într-un mod netransparent, si aproape prin nicio dezbatere reală.

Luca: La asta se adaugă și un mecanism despre care se vorbește prea puțin: folosirea banilor publici. Problema nu este că statul poate sprijini cultele. Problema apare atunci când oamenii nu știu cine primește banii, de ce îi primește și cum sunt cheltuiți. Dacă vorbim despre bani publici, regulile ar trebui să fie aceleași pentru toată lumea. Cerem transparență de la primării, spitale și școli. Este normal să o cerem și de la instituțiile religioase.

Matei: Și dincolo de mecanismele formale, există traficul de influență în forme clar trasate - ocuparea de parohii prin mită, relații clientelare între clerici și politicieni locali, finanțări încrucișate. Acestea nu sunt speculații, pentru că există dosare penale, investigații jurnalistice și cazuri documentate.

Luca: Și cred că aici este diferența cea mai importantă. Corupția, mita sau traficul de influență nu definesc credința și nici nu îi reprezintă pe toți slujitorii Bisericii. În fiecare oraș există preoți care își fac datoria fără să apară la televizor și fără să fie implicați în scandaluri. Tocmai de aceea critica trebuie îndreptată spre cei care au greșit și spre sistemul care le-a permis să o facă, nu spre milioane de oameni care își trăiesc credința în mod sincer.

4. Religiile minoritare 

Matei: În plus, există un experiment natural în România pe care îl ignorăm sistematic: comunitățile religioase minoritare - penticostali, baptiști, greco-catolici, reformați - funcționează în același context social și legal, dar cu o relație fundamental diferită de puterea statului. Ele au o istorie diferită fata de BOR, motiv pentru care legăturile lor cu statul modern roman au fost mereu mai slabe, au beneficiat de mai puțin sprijin politic și social, iar tendințele în trecut erau de a fi excluși atunci când ieșeau din comunitatile lor deja izolate. Totuși, ele oferă un indiciu important: dependența de finanțarea publică și de proximitatea față de puterea politică este ceea ce corodează instituțiile religioase, nu credința în sine. Acolo unde această dependență e absentă, instituția rămâne mai aproape de misiunea ei originală.

Luca: Comunitățile religioase mai mici arată un lucru simplu. Atunci când o biserică este susținută în primul rând de propriii credincioși, ea ajunge să depindă mai mult de încrederea oamenilor decât de sprijinul politicienilor. Asta nu înseamnă că este perfectă sau că nu are probleme. Înseamnă doar că oamenii sunt cei care îi dau legitimitate. Poate că acesta este cel mai important lucru pe care îl putem învăța: încrederea se câștigă de jos în sus, nu prin apropierea de putere.

5. Ce putem face (fără să pretindem că avem toate răspunsurile)

Luca: Dacă ești credincios, rămâi credincios, nu trebuie să alegi între credință și transparență. Le poți susține pe amândouă. Iar dacă nu ești credincios, tot ai dreptul să întrebi cum sunt folosiți banii publici. A cere explicații nu înseamnă că ești împotriva Bisericii. Înseamnă că vrei ca o instituție atât de importantă să fie una în care oamenii să poată avea încredere.

Matei: Conștientizarea e primul pas. Nu pentru a genera cinism, ci pentru a cultiva discernământ. Acest text nu se incumeta sa influențeze convingerile cititorului. Din contra, religia poate fi și este un simbol național unitar, în jurul căruia oamenii se pot coagula în momente dificile. Cu toate acestea, trebuie luat în considerare faptul ca exista un pericol real ca unii indivizi sa se folosească de acest simbol tocmai pentru a manipula sau a castiga legitimitate politică (cum s-a intamplat în perioada comunista). O comunitate care știe să distingă între credința autentică și instrumentalizarea ei politică e o comunitate mult mai greu de manipulat - indiferent de care parte a baricadei se află.

Luca: Concret, asta înseamnă să cerem mai multă transparență, nu mai puțină religie. Să ne întrebăm de unde vin fondurile, cum sunt cheltuite și de ce religia apare atât de des în discursul politic. O Biserică respectată nu are nevoie de protecția politicienilor. Are nevoie doar de încrederea oamenilor. Iar încrederea nu se obține prin privilegii, ci prin onestitate, responsabilitate și exemplul dat în fiecare comunitate.



Matei: Și poate cel mai important: să înțelegem că religia, atunci când e trăită autentic, e o resursă pentru societatea civilă, nu un obstacol. Odată ce constientizam acest lucru, va deveni mult mai ușor să acționăm. Biserica, comportându-se ca o ancora în comunitate, trebuie sustinuta la randul ei de comunitatea pe care o ancorează. Pentru ca o Biserică ancorată de oamenii din jurul ei - nu în bugetul de stat - e un aliat natural pentru orice proiect civic serios. 

Concluzie

În cele din urmă, dezbaterea nu este despre dacă religia este bună sau rea, ci despre felul în care este folosită în spațiul public. Credința poate uni oameni și poate da sens comunităților, dar orice instituție care ajunge prea aproape de puterea politică riscă să își piardă credibilitatea. De aceea, soluția nu este mai puțină religie, ci mai multă transparență și responsabilitate. O societate care știe să facă diferența dintre credință și folosirea ei ca instrument de putere va fi întotdeauna mai greu de manipulat.